14 septembrie 2011
Good ol’ Willie: la o revedere editorială – William James, Voinţa de a crede
„Is life worth living?” Dacă este să facem abstracţie de accentul umoristic subtil al răspunsului dat întrebării de mai sus de William Hurrell Mallock („It depends on the liver”; efect bazat pe faptul că „liver” înseamnă, în limba engleză, atât „ficat”, cât şi, puţin forţat spus, „trăitor”) în cartea omonimă, Merită viaţa trăită?, el are capacitatea de a subsuma, deşi, poate, într-un mod întrucâtva simplist, întregul impuls iniţial al filosofiei lui William James. Căci miza principală pe care James o aduce în gândirea secolului al XIX-lea este tocmai acesta: destrămarea vechii distincţii abstracte dintre subiectiv şi obiectiv, dărâmarea barierelor dintre om şi realitate. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Astăzi, mai mult Paul decât Fritz: Prietenul lui Nietzsche
Paul Deussen. S-ar putea ca unora numele să nu le sune deloc cunoscut. Alţii s-ar putea să-l regăsească în el pe acel personaj creionat oarecum vulgar în cele mai multe dintre biografiile lui Friedrich Nietzsche – cel care, prieten fiind cu filosoful german în prima parte a vieţii, păleşte mereu în comparaţie cu forţa vitală, cu spiritul creator, cu voinţa însăşi care este cel din urmă – secul, academicul, standardizatul Paul Deussen, pus mereu faţă în faţă cu vârtejurile sălbatice ale personalităţii nietzscheene. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Menschliches, Allzumenschliches: W.N.P. Barbellion, Jurnalul unui om dezamăgit
„Propria mea viaţă, aşa cum se desfăşoară zi după zi, e o sursă de uimire continuă, de încântare şi durere. Nu-mi pot închipui o carte mai interesantă decât o istorie amănunţită, intimă, psihologică a vieţii mele. Aş vrea măcar să mă înţeleg pe mine perfect…”. E greu şi e aproape inutil să scrii despre o carte pe care n-o poţi defini pertinent decât citând-o în întregime. E senzaţia pe care mi-o lasă toate cărţile născute din boală, din suferinţă, din însuşi dansul vieţii, prins mereu în jocul fluctuaţiilor violente dintre beţia cea mai exaltată şi disperarea cea mai profundă. Pot număra pe degete volumele de o atât de adâncă sinceritate (autenticitate, dacă vrem să intrăm în registrul perioadei interbelice a literaturii româneşti şi europene, în general) ca cea care face obiectul acestui text. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Dante şi-a noastră naţiune/Se împacă de minune sau Florenţa sunt eu
Într-una dintre acele seri care se dovedeşte până la urmă a nu fi ca toate celelalte, Sandu cel Viteaz şi-a luat Dragoşul şi Ada şi a pus de-un party suprarealist pe acordurile orchestrei Gellu-Jules. Invitaţi au mai fost: Ionuţ, Cristian, Ramona, Adrian, Cătălin, Romina, Irina, Patricia, Anca, Miron, Angelica. S-au cheltuit: scaune (maxim admis), cămăşi (număr asupra căruia nu cutez să-mi arunc gândul), becuri stradale (ohoho), uşă înaltă rotativă cu vitraliu model „Izgonirea din Rai” (una bucată). Dacă vă întrebaţi cine-i Sandu, cine-i Ada, eu am să vă răspund „Sandu-i Dragoş, Ada-i Sandu!” (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
SexploiTIFFation (TIFF, ziua a şaptea)
Smukke mennesker (Nothing’s all bad), Danemarca, 2010, Mikkel Munch-Fals: Semi-sexploitation danez, Smukke mennesker (Nothing’s all bad) e unul dintre acele filme la care ai toate şanse să pleci după 10 minute din peliculă sau să-l savurezi până la sfârşit cu gura căscată şi, pe alocuri, râsete în pumni. Jumătate vorbind despre uman şi deviaţiile lui, jumătate de un cinism dus în zone care-l fac pe alocuri inconfortabil, primul lung metraj al danezului Mikkel Munch-Fals aduce aminte, ca stil de abordare şi subiect de Happiness sau Storytelling, filmele lui Todd Solondz de acum ceva mai bine de zece ani.
Gekijō mi nitsuite sau despre adevăratul teatru - Keisei Hangonko
Cineva îmi zicea, la Timişoara, după Twins-ul lui Pal Frenak, spectacolul în care erau implicaţi doi actori fundamental diferiţi ca manieră de interpretare: „asta e diferenţa dintre har şi tehnică”. Ştiu, e un clişeu. Dar e un clişeu pe care teatrul românesc îl foloseşte atât de des în mecanismele lui interne de selecţie, încât ne vine imposibil să lucrăm în afara lui. Deşi conştientizăm diferenţa şi importanţa ei încă dinainte, tranşarea aceasta radicală a lucrurilor mi-a viermuit de atunci mereu în minte, indiferent la ce spectacol asistam. Mania catalogării şi a înregistrării în spiritul sistemului deja expus mă atinsese destul de mult. Iar cum rutina nu se poate întrerupe decât printr-un şoc de un fel sau altul, la fel cum Ironia nu te lasă niciodată să stagnezi prea mult pe o singură idee, am ajuns aproape întâmplător la Teatrul Municipal din Turda, la spectacolul companiei japoneze Yamanote Jijosha, Keisei Hangonko. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)