vând fum: recenzie

Se afișează postările cu eticheta recenzie. Afișați toate postările

8 octombrie 2010

Şi a văzut asina pe înger, Nick Cave

Nu vreau să sun ca un text siropos de pe coperta a patra a vreunei ediţii din Sandra Brown, dar sunt cărţi de care te îndrăgosteşti, care devin ale tale până acolo unde ajungi să urăşti să le împarţi cu oricine. Sunt cărţi pe care nu-ţi vine uşor să le recomanzi sau să le împrumuţi prietenilor nici măcar în momentele lacrimogene de după a opta bere. Tocmai pentru că sunt cărţi care au curs atât de mult prin tine şi prin care ai curs atât de mult încât ai impresia extrem de acută că tu le-ai scris sau, cel puţin, că tu trebuia să le scrii: varianta 1 – e momentul când începi cu adevărat să te îndrepţi spre un solipsism care ţi-ar putea hrăni într-o mai mare sau mai mică masură orgoliul de a nu fi scris tu cartea (a se citi de către fiecare Cartea) sau varianta 2 – începi să simţi pentru autor o fascinaţie amestecată cu teamă care va duce fie la subjugarea ta totală faţă de el, fie la o întoarcere de spate plină de bombăneli şi înjurături printre dinţi care va rămâne întotdeauna o rană deschisă in sufletul oricărui cititor care e nevoit să aleagă cea din urmă cale. (citeşte continuarea în Art Act Magazin e )

21 iulie 2010

Pilat în faţa lui Pilat

„Pilat: -Ce este adevărul?[…] Iisus: -Adevărul e, în primul rînd, că te doare capul, şi te doare atît de tare, încît te gîndeşti cu laşitate să-ţi curmi zilele. Nu numai că nu eşti în stare să vorbeşti cu mine, dar îţi e greu chiar să mă şi priveşti. Iar acum, fără să vreau, sînt călăul tău, ceea ce mă mîhneşte. Nu te poţi gîndi la nimic şi doreşti doar să vină cîinele tău, singura vietate, pesemne, de care eşti legat. Dar chinurile tale se vor sfîrşi de îndată, are să-ţi treacă durerea de cap”(Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta). E imposibil, deşi vorbim despre lucrări fundamental diferite, să citeşti Pilat din Pont a lui Roger Caillois şi să nu te gândeşti la cartea lui Bulgakov. Şi e, mai presus de toate, imposibil ca, după ce ai citit Maestrul şi Margareta să nu-ţi ai, permisă-mi fie exprimarea, propriul tău Pilat.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Giovanni Papini – Un om sfârşit

„Încă de pe atunci am fost unul dintre aceia pentru care puţin sau jumătate nu contează: ori totul, ori nimic. Iar eu am vrut întotdeauna totul – nimic să nu scape sau să ramână pe dinafară!”. Aceste cuvinte reprezintă pentru Giovanni Papini singurul semn sub imperiul căruia se poate scrie şi, dincolo de toate, singurul semn sub imperiul căruia se poate trăi. Da, Papini este un om al extremelor, este un om al totului, este un spirit totalizator prin definiţie, unul dintre puţinii scriitori ai începutului de secol XX care reuşesc să conştientizeze şi să geometrizeze, la modul vizionar, ceea ce va însemna criza omului postmodern, într-o epocă în care balanţa începea să se încline, din ce în ce mai mult, înspre ruptură, înspre fragmentaritate, înspre îndepărtarea de tărâmul epicii compacte. Giovanni Papini este un nou apostol al „filosofiei cu ciocanul”, cu o forţă devastatoare a cuvântului, precum cea a unui nou Nietzsche, dar care reuşeşte să îmbine perfect violenţa, asprimea ideilor cu balansul lin al unui lirism dulceag controlat de o mână de maestru. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Roland Barthes – Camera luminoasă – Însemnări despre fotografie

După ce l-am cunoscut, până acum, pe Roland Barthes, pe cu totul alte filiere, mi-a ieşit în faţă această cărţulie, în care teoreticianul şi filosoful francez nu vorbeşte despre literatura sau mit, domeniile pe care le-a tratat, preponderent, în lucrările sale, ci despre fotografie. Dincolo de alunecarea pe o pantă a unei subtile redundanţe şi dincolo de o analiză poate „prea” structuralistă (e „păcatul” formaţiei intelectuale a lui Barthes), se întrevăd idei pe care, cred, orice om care s-a aplecat vreodată cu un ochi critic asupra fotografiei şi a conceptului de „fotografie”, le simţea, pe undeva, măcar la nivel intuitiv. Roland Barthes vorbeşte despre fotografii concrete, despre fotografii care l-au marcat, fie în interes ştiinţific, critic, fie despre fotografii care au o însemnătate pur personală. Dincolo de asta, francezul încearcă o teoretizare a fotografiei, dar încearcă şi să explice, într-un mod subiectiv, de cele mai multe ori, efectele şi justificările ei care ţin de spirit, care se desfăşoară în planul umanului. Această a doua cheie de lectură este cea pe care eu, personal, am folosit-o în lectura Camerei luminoase.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)