vând fum: festivalul international de film transilvania

Se afișează postările cu eticheta festivalul international de film transilvania. Afișați toate postările

21 iulie 2010

The Shukar Collective Project

Un film poate fi prost din mai multe motive: nu abordează într-un mod convingător subiectul, sau, mai rău, are un subiect forţat sau chiar inexistent, este jucat prost, este regizat prost. De cele mai multe ori, filmele experimentale, filmele care îşi propus să revoluţioneze, să ducă cinematografia cu un pas mai departe sunt considerate, la început, proaste. Există numeroase cazuri, în istoria cinematografiei, în care, filme considerate, la momentul apariţiei lor, nişte nereuşite, au sfârşit prin a deveni filme-cult, filme care au influenţat generaţii de cineaşti şi cinefili. Care este, însă, miza unui experiment cinematografic, în condiţiile în care, se vede bine, singura regulă a filmului de astăzi este aceea că, practic, nu există nicio regulă?(citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Lumea lui Ion B., văzută de mine

Lumea văzută de Ion B., filmul lui Alexandru Nanau este, categoric, cel mai bun documentar românesc pe care eu am avut ocazia să-l văd. Este, înainte de toate, ceea ce se poate numi un film „curat”. Curat ca idee, curat ca imagine, curat ca scenariu. Şi spun „curat” pentru că, văzându-l, am avut tot timpul impresia că stau în faţa unui film realizat în stricta literă a definiţiei prime a documentarului: aceea de oglindă care nu deformează, ci arată, într-un mod cât se poate de realist, un fragment epic al lumii. Povestea este lăsată să se desfăşoare după legile ei interne, iar tu, ca spectator, ai impresia lipsei, sau, cel puţin, a unei cantităţi minime de intervenţie din exterior. Filmul devine extrem de real, un film care te duce, prin simplitatea (sau, cel puţin, impresia ei) cu care este realizat, în acel „acolo” al lumii îndepărtate, dar care devine extrem de personală, a subiectului.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Felicia înainte de toate

O să par extrem de cinic, dar vreau să fiu cât se poate de sincer: Felicia înainte de toate e un film care m-a iritat cumplit. Nu pentru că ar fi un film prost sau pentru că mi-ar ridica nişte probleme cărora să nu le pot face faţă. Nu. M-a enervat pentru că mi-a pătruns în fondul cel mai intim cu putinţă, poate că a încercat să-mi atace ultima baricadă a intimităţii. Un fond pe care, cred, nimeni nu şi-l doreşte răstălmăcit, discutat sau arătat pe un ecran mare, într-o sală plină cu oameni şi cu difuzoare de sute sau mii de wati: domeniul absolut intim al relaţiilor familiale, dar nu al celor strigate în gura mare, ci un domeniu al relaţiilor de familie pe care doar tu le cunoşti, în care tu eşti centrul, în care nu e vorba de un dialog, ci de un discurs intim şi egoist al tău, despre mama, tatăl, sora sau fratele tău.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Vincere o perdere?

E o chestiune îndeobşte bine împământenită în mentalul colectiv: filmele despre absurditatea dictatorilor şi a sistemelor dictatoriale dau bine la public. Cufundaţi în fotoliile cinematografelor, oamenii ronţăie bomboane agricole şi se miră de „cât de rău era pe-atunci” şi de „ce nebun era ăsta”. Din păcate, avem ghinionul să dispunem de mai mult decât suficiente subiecte de acest gen, numai bune de scos filme din ele, spre încântarea ochilor sclipitori (de groază, de milă, de ură… de un anumit tip de voyeur-ism?) din întunericul sălilor de cinema.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Caravana cinematografică

Prima dată când mi-am zis că cinematografia românească de după anul 2000 înseamnă ceva şi va ajunge să însemne şi mai mult a fost în 2008, după ce am văzut Nunta mută a lui Mălăele. Aveam, însă, o senzaţie care nu-mi permitea să mă bucur pe deplin. „Da”, îmi ziceam atunci, „Mălăele vine din teatru şi aşa se explică totul. Aşa se explică festinul vizual, aşa se explică faptul că nu apare nicio replică în plus sau în minus. Toate vin dintr-o anumită disciplină învăţată în câteva zeci de ani de teatru. Filmul ăsta e un experiment. Unul fericit, dar unul singular, un gen de film care va dispărea tot atât de brusc pe cât a apărut”. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)