vând fum

17 mai 2011

There was an old man who lived in Yorkshire…

Am mai spus-o şi nu mă feresc s-o spun din nou: personal, mă încântă mult mai mult spectacolele relativ simple ca decor, care mizează pe puterea actorilor de a convinge, decât cele supraaglomerate, suprasaturate de fel şi fel de găselniţe regizorale şi scenografice menite să fure ochii şi, dincolo de asta, să distragă atenţia de la adevărata miză a spectacolului, atunci când poate fi vorba de una. Prefer un clasic jucat la modul clasic unui clasic hipertehnologizat, la fel cum prefer un decor mai degrabă minimalist decât unul mai mult sau mai puţin născut dintr-un oarecare soi de megalomanie. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Stilistul şi londronienii

Am spus mereu că orice cititor care se respectă are prin dulapuri, sertare, lăzi sau pe după canapele câteva bizarerii literare pe care le iubeşte în taină şi pe care nu le-ar recomanda în gura mare. Cel puţin, nu oricui. Sunt, de obicei, cărţi găsite absolut la întâmplare, pe fundul raftului cel mai de jos al vreunei biblioteci, în lăzile cu cărţi gratuite din faţa anticariatelor sau pe rafturile de „Oferte promoţionale” ale librăriilor. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Franz şi „Pianul călător”

Se spune că muzica lui aducea publicul pe teritoriul extazului mistic. Dacă e prea mult spus, atunci cu siguranţă nu e exagerat să spunem că reuşea să-l aducă pe cel al isteriei. Admiratorii roiau în jurul lui, în speranţa că vor obţine o mănuşă sau o batistă, îi purtau chipul pe fibule şi medalioane. Femeile încercau din răsputeri să obţină o suviţă din părul său, se spune că una dintre ele a găsit capătul unui trabuc aruncat de el în stradă şi l-a aşezat într-o cutie pe care a încrustat cu diamante iniţialele artistului. Nu, nu e Elvis şi nici vreun alt artist al ultimei jumătăţi de secol cunoscut pentru isteria pe care o provoca în rândul fanilor. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Albert şi show-ul

Într-unul din Caietele lui Camus se găseşte o schiţă a unui alt eventual epilog al piesei Caligula : „Nu, Caligula nu este mort. El este aici, el este acolo. El este fiecare dintre voi. Dacă v-ar fi dată puterea, dacă aţi avea suflet, dacă aţi iubi viaţa, aţi vedea dezlănţuit acest montru sau înger pe care îl purtaţi în voi înşivă. Timpul credinţei noastre că lucrurile pot fi frumoase şi pot înceta să fie absurde este pe moarte. Adio, mă întorc la istorie, acolo unde stau înlănţuiţi cei care se tem să iubească prea mult”. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Cum mai stăm cu Eugène?

În 1960, la câteva luni după ce Eugène Ionesco publica Rinocerii sub formă de text dramatic (iniţial, creaţia ionesciană fusese publicată ca nuvelă, în 1957, avându-l ca singur personaj pe Béranger), piesa era pusă în scenă de celebrul Jean-Louis Barrault la Théâtre de l'Odéon din Paris. După numai două luni, Orson Welles realiza şi el, în stilu-i caracteristic, un spectacol după piesa lui Ionesco la Royal Court din Londra, avându-l pe Laurence Olivier în rolul principal. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

What’s His Line? O Teoremă

Nu, nu ne aflăm în studiourile CBS şi nici în SUA anilor ’50. Nu suntem participanţi la celebra emisiune a acelor ani, What’s My Line?, dar îndrăznesc, totuşi, să propun un joc de acelaşi gen. Eu vă zic câteva lucruri despre cel pe care îl voi lua astăzi în discuţie, iar voi încercaţi să ghiciţi despre cine vorbesc. În 1941, la 19 ani, îşi publica prima carte de poezie, în limba friulană, Versi a Casarsa , un volum foarte apreciat de critica italiană a acelor vremuri. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

1 martie 2011

Roma, che bellezza! - Dundo Maroje

Mergând la piesele puse în scenă de Teatrul Maghiar din Cluj, îmi surprind din ce în ce mai des faţa acoperită de un zâmbet. Cu totul. Nu e plăcerea pe care ţi-o dă o oarecare voluptate a analizei critice, a contemplării profunzimilor textuale, teatrale sau metateatrale. E pura plăcere de a fi simplu privitor al unor spectacole din ce în ce mai bune, din ce în ce mai închegate, a unor spectacole care se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce eu, ca spectator şi atât, aş numi Teatru. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

8 ianuarie 2011

Omenesc, prea omenesc

„Din perspectiva eroului tragic nietzschean, în pictură, acel erou tragic aş fi eu.” Sunt cuvintele lui Dionisis Christofilogiannis, cel a cărui expoziţie de pictură, Apollonian Dionysian Dichotomy, se poate vedea zilele acestea la Muzeul de Artă din Cluj. Mereu în căutarea propriei identităţi, artistul grec este unul dintre acei rari oameni care încă mai simt, care încă mai întreabă, care încă se mai simt şi se mai întreabă. Şi nu spun asta din dorinţa de a fi patetic şi nici din fatalismul omului care simte cu acuitate faptul că nu s-a născut în epoca potrivită. O spun pentru că e destul de greu să vezi, în arta de orice fel de azi, nu numai în pictură, lucrări care să se aplece cu un chip omenesc asupra unor teme şi întrebări fundamentale în evoluţia umanităţii încă de la începuturile ei. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)