29 iulie 2010
Din pateticul jurnal fără miză al bietului Teofan, bătrânul fără umbră (2)
joi, lângă mine
Orice poet e
o groapă plină cu sfârcuri. Mi-a zis-o Cioran azi dimineaţă, în vis. În visul meu sau al lui? Ce imbecilă întrebare! Arată-mi-l pe ăla care ştie dacă nu cumva eu sunt o prelungire a vieţii lui Emil cel bătrân şi cu părul dat peste cap sau dacă nu cumva Emil cel bătrân şi cu părul dat peste cap nu îşi lipeşte ochiul gigantesc de o gaura împuţită prin care priveşte în lumea mea. Nici măcar dacă aş fi curios n-aş şti dacă zâmbeşte. Am spus deja că nu i-aş putea vedea decât ochiul albastru, în mod sigur belit a moarte. Asta, desigur, dacă aş crede în sens, în înlănţuiri logice, în cauze prime, în schimbări sau în ferestre umplute de ochi giganteşti.Orice poet e o groapă plină cu sfârcuri. Sfârcuri prăfuite şi stafidite. De ce? Spune-mi, Teofane, ce vezi acum. Ce vezi, incluzând pagina asta sau excluzând-o? Fă o interpretare exhaustivă a imaginii pe care o ai în faţa ochilor în momentul ăsta. Fă-o. Poţi vreodată să spui tot? Poţi să-l descrii pe tipul ăla ce se scobea în nas în autobuzul de azi-dimineaţă sau uşa ruginită a scării blocului văzută de peste drum, aseară, când ploua de rupea pământul? Poţi să reconstitui la modul total, absolut, irefutabil chestiile astea? Toate încercarile sunt sfârcuri prăfuite şi stafidite. Toată lumea se închină la ele şi le linge în extaz. Frică şi cutremur, frică şi cutremur! Scârbă şi vomă, adevăr grăieşte gura mea, pe marginile unor gropi cu sfârcuri amputate.
jean-paul sartre giovanni papini ion barbu andrzej zaniewski bohumil hrabal albert camus georges bataille jean-jacques rousseau franz kafka leonard cohen charles bukovski arthur rimbaud thomas morus george orwell andré gide mario vargas llosa constantin noica petronius francis bacon samuel beckett james joyce charles baudelaire lev tolstoi aldous huxley eugen barbu salman rushdie orhan pamuk max blecher eugen ionescu edgar allan poe benedict spinoza gustave flaubert karl raimund popper mihail bulgakov boris vian john fowles urmuz milan kundera roland barthes patrick süskind søren kierkegaard emil cioran nikolai vasilievici gogol henri bergson voltaire marcel proust pierre corneille blaise pascal paul verlaine jacques derrida luigi pirandello feodor mihailovici dostoievski bertrand russell george bacovia erich maria remarque louis-ferdinand céline mircea cărtărescu anton pavlovici cehov teofan plaut giovanni pico della mirandola johann wolfgang goethe ludwig wittgenstein montesquieu émile zola kurt vonnegut vladimir nabokov ayn rand julien green lucian blaga nikos kazantzakis jack kerouac truman capote mircea eliade benvenuto cellini pierre corneille henrik ibsen knut hamsun federico garcía lorca robert musil rainer maria rilke william shakespeare oscar wilde t. s. eliot platon
Acum aştept crunta-mi pedeapsă. Tocmai m-am aşezat între cioclii sfârcari. Aştept. Aştept. Şi totuşi, vocea lui vine înainte ca el să caşte gura. Te iubesc. Şi mi-e imposibil să nu te iubesc. Ăsta e singurul motiv pentu care nu-mi vine încă să cred că te urăsc, scaramouch.
22 iulie 2010
Din pateticul jurnal fără miză al bietului Teofan, bătrânul fără umbră (1)
joi, lângă apă
* Care est
e blestemul suprem? A nu fi niciodată lucid sau a-ţi câştiga definitiv luciditatea?* A fi hiperlucid – până acolo unde nu te mai poţi identifica cu nimic. A nu te mai putea recunoaşte în celălalt sau în tine însuţi. A crea doar pentru a te opune mai apoi creaţiei tale. Dumnezeu se opreşte în ziua a şaptea pentru a se odihni. Va mai dobândi oare hiperluciditatea care a dat naştere creaţiei? Adevăratul eu – cel hiperlucid sau cel care „se odihneşte”? Dumnezeu creează doar pentru a se recunoaşte pe sine în opoziţie cu creaţia sa? Hârtia ascunsă în haina lui Pascal. E nevoie de o lipsă exclusivă, totală şi continuă de luciditate, în opoziţie cu exclusivitatea unei hiperlucidităţi continue şi chinuitoare? Există alternanţă între cele două, există trecerea de la una la cealaltă? Există întoarcere din cădere? Da, dar ea nu va mai însemna niciodată o urcare. Hiperluciditatea morbidă din starea de „lowest of the low”, de unde orice urcare nu poate fi decât o iluzie. A crede ca te poţi reconstrui din propriile ruine este o iluzie – una dintre cele mai frumoase iluzii şi, totuşi, o iluzie. Care este miza fericită din a vedea clar peştii putrezi şi pâinile mucegăite din noroiul pestilenţial în care te scalzi? A putea să vrei cu adevărat să te bălăceşti întocmai ca o fiară şi niciodată ca un zeu în mlaştina în care ai căzut – iată un lucru a cărui posibilitate este din nou o iluzie. Poate cea mai frumoasă dintre iluzii.
* Cum poate fi atât de dureroasă căderea din beţia de orice fel, când eşti atât de conştient că ea nu e decât o iluzie? Una din două: 1. raţiunea e cea mai împuţită mutaţie pe care a suferit-o omul; 2. extazul – acest ultim fort al scamatorilor care se antrenează mereu singuri în aşteptarea furibundă a unei reprezentaţii pe care nu o vor da niciodată.
* Apa întunecată, adâncă – moarte. Tentaţia continuă de a sări în apă. Dar care apă e mai adâncă decât noroiul vieţii?
* De prostie şi de hiperluciditate nu te vindeci decât prin moarte. Dar care e diferenţa dintre ele?
* Elucubraţiile unui bătrân tânăr. Prefer infinit stridulaţiile unui tânăr bătrân.
21 iulie 2010
Pilat în faţa lui Pilat
„Pilat: -Ce este adevărul?[…] Iisus: -Adevărul e, în primul rînd, că te doare capul, şi te doare atît de tare, încît te gîndeşti cu laşitate să-ţi curmi zilele. Nu numai că nu eşti în stare să vorbeşti cu mine, dar îţi e greu chiar să mă şi priveşti. Iar acum, fără să vreau, sînt călăul tău, ceea ce mă mîhneşte. Nu te poţi gîndi la nimic şi doreşti doar să vină cîinele tău, singura vietate, pesemne, de care eşti legat. Dar chinurile tale se vor sfîrşi de îndată, are să-ţi treacă durerea de cap”(Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta). E imposibil, deşi vorbim despre lucrări fundamental diferite, să citeşti Pilat din Pont a lui Roger Caillois şi să nu te gândeşti la cartea lui Bulgakov. Şi e, mai presus de toate, imposibil ca, după ce ai citit Maestrul şi Margareta să nu-ţi ai, permisă-mi fie exprimarea, propriul tău Pilat.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Oare chiar mai bate cineva?
Când, în 8 1/2, filmul lui Fellini din ’63, tatăl şi fiul se plimbă pe o plajă, printre ruine, sub un cer absolut senin, tatăl are o replică extrem de sugestivă pentru ceea ce mai poate însemna ideea de dumnezeu pentru omul modern: „Îmi cer scuze că tavanul arată aşa”. Cerul este „tavan”, întrucât el nu mai poate fi străpuns, în aceeaşi măsură în care străpungerea lui este un nonsens, el nefiind altceva decât un infinit număr de burţi ale chitului, de paravane iluzorii în faţa unui dumnezeu iluzoriu. Căci omul despre care vorbim, omul rupturii şi al fragmentarului, nu-şi mai poate găsi niciodată dumnezeii privind în sus.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
The Shukar Collective Project
Un film poate fi prost din mai multe motive: nu abordează într-un mod convingător subiectul, sau, mai rău, are un subiect forţat sau chiar inexistent, este jucat prost, este regizat prost. De cele mai multe ori, filmele experimentale, filmele care îşi propus să revoluţioneze, să ducă cinematografia cu un pas mai departe sunt considerate, la început, proaste. Există numeroase cazuri, în istoria cinematografiei, în care, filme considerate, la momentul apariţiei lor, nişte nereuşite, au sfârşit prin a deveni filme-cult, filme care au influenţat generaţii de cineaşti şi cinefili. Care este, însă, miza unui experiment cinematografic, în condiţiile în care, se vede bine, singura regulă a filmului de astăzi este aceea că, practic, nu există nicio regulă?(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Lumea lui Ion B., văzută de mine
Lumea văzută de Ion B., filmul lui Alexandru Nanau este, categoric, cel mai bun documentar românesc pe care eu am avut ocazia să-l văd. Este, înainte de toate, ceea ce se poate numi un film „curat”. Curat ca idee, curat ca imagine, curat ca scenariu. Şi spun „curat” pentru că, văzându-l, am avut tot timpul impresia că stau în faţa unui film realizat în stricta literă a definiţiei prime a documentarului: aceea de oglindă care nu deformează, ci arată, într-un mod cât se poate de realist, un fragment epic al lumii. Povestea este lăsată să se desfăşoare după legile ei interne, iar tu, ca spectator, ai impresia lipsei, sau, cel puţin, a unei cantităţi minime de intervenţie din exterior. Filmul devine extrem de real, un film care te duce, prin simplitatea (sau, cel puţin, impresia ei) cu care este realizat, în acel „acolo” al lumii îndepărtate, dar care devine extrem de personală, a subiectului.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Felicia înainte de toate
O să par extrem de cinic, dar vreau să fiu cât se poate de sincer: Felicia înainte de toate e un film care m-a iritat cumplit. Nu pentru că ar fi un film prost sau pentru că mi-ar ridica nişte probleme cărora să nu le pot face faţă. Nu. M-a enervat pentru că mi-a pătruns în fondul cel mai intim cu putinţă, poate că a încercat să-mi atace ultima baricadă a intimităţii. Un fond pe care, cred, nimeni nu şi-l doreşte răstălmăcit, discutat sau arătat pe un ecran mare, într-o sală plină cu oameni şi cu difuzoare de sute sau mii de wati: domeniul absolut intim al relaţiilor familiale, dar nu al celor strigate în gura mare, ci un domeniu al relaţiilor de familie pe care doar tu le cunoşti, în care tu eşti centrul, în care nu e vorba de un dialog, ci de un discurs intim şi egoist al tău, despre mama, tatăl, sora sau fratele tău.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Giovanni Papini – Un om sfârşit
„Încă de pe atunci am fost unul dintre aceia pentru care puţin sau jumătate nu contează: ori totul, ori nimic. Iar eu am vrut întotdeauna totul – nimic să nu scape sau să ramână pe dinafară!”. Aceste cuvinte reprezintă pentru Giovanni Papini singurul semn sub imperiul căruia se poate scrie şi, dincolo de toate, singurul semn sub imperiul căruia se poate trăi. Da, Papini este un om al extremelor, este un om al totului, este un spirit totalizator prin definiţie, unul dintre puţinii scriitori ai începutului de secol XX care reuşesc să conştientizeze şi să geometrizeze, la modul vizionar, ceea ce va însemna criza omului postmodern, într-o epocă în care balanţa începea să se încline, din ce în ce mai mult, înspre ruptură, înspre fragmentaritate, înspre îndepărtarea de tărâmul epicii compacte. Giovanni Papini este un nou apostol al „filosofiei cu ciocanul”, cu o forţă devastatoare a cuvântului, precum cea a unui nou Nietzsche, dar care reuşeşte să îmbine perfect violenţa, asprimea ideilor cu balansul lin al unui lirism dulceag controlat de o mână de maestru. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Roland Barthes – Camera luminoasă – Însemnări despre fotografie
După ce l-am cunoscut, până acum, pe Roland Barthes, pe cu totul alte filiere, mi-a ieşit în faţă această cărţulie, în care teoreticianul şi filosoful francez nu vorbeşte despre literatura sau mit, domeniile pe care le-a tratat, preponderent, în lucrările sale, ci despre fotografie. Dincolo de alunecarea pe o pantă a unei subtile redundanţe şi dincolo de o analiză poate „prea” structuralistă (e „păcatul” formaţiei intelectuale a lui Barthes), se întrevăd idei pe care, cred, orice om care s-a aplecat vreodată cu un ochi critic asupra fotografiei şi a conceptului de „fotografie”, le simţea, pe undeva, măcar la nivel intuitiv. Roland Barthes vorbeşte despre fotografii concrete, despre fotografii care l-au marcat, fie în interes ştiinţific, critic, fie despre fotografii care au o însemnătate pur personală. Dincolo de asta, francezul încearcă o teoretizare a fotografiei, dar încearcă şi să explice, într-un mod subiectiv, de cele mai multe ori, efectele şi justificările ei care ţin de spirit, care se desfăşoară în planul umanului. Această a doua cheie de lectură este cea pe care eu, personal, am folosit-o în lectura Camerei luminoase.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Vincere o perdere?
E o chestiune îndeobşte bine împământenită în mentalul colectiv: filmele despre absurditatea dictatorilor şi a sistemelor dictatoriale dau bine la public. Cufundaţi în fotoliile cinematografelor, oamenii ronţăie bomboane agricole şi se miră de „cât de rău era pe-atunci” şi de „ce nebun era ăsta”. Din păcate, avem ghinionul să dispunem de mai mult decât suficiente subiecte de acest gen, numai bune de scos filme din ele, spre încântarea ochilor sclipitori (de groază, de milă, de ură… de un anumit tip de voyeur-ism?) din întunericul sălilor de cinema.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Caravana cinematografică
Prima dată când mi-am zis că cinematografia românească de după anul 2000 înseamnă ceva şi va ajunge să însemne şi mai mult a fost în 2008, după ce am văzut Nunta mută a lui Mălăele. Aveam, însă, o senzaţie care nu-mi permitea să mă bucur pe deplin. „Da”, îmi ziceam atunci, „Mălăele vine din teatru şi aşa se explică totul. Aşa se explică festinul vizual, aşa se explică faptul că nu apare nicio replică în plus sau în minus. Toate vin dintr-o anumită disciplină învăţată în câteva zeci de ani de teatru. Filmul ăsta e un experiment. Unul fericit, dar unul singular, un gen de film care va dispărea tot atât de brusc pe cât a apărut”. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)