vând fum: mai 2011

17 mai 2011

Garcia devorando la modernidad, o los viejos comiendo libros (FEST-FDR, ziua 8)

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: închipuiţi-vă o întâlnire între un orb şi un surd. Să fiu mai specific: închipuiţi-vă o întâlnire între Borges şi Goya. Frumoasă ca „întâlnirea inopinată, pe o masă de disecţie, dintre o maşină de cusut şi o umbrelă”, vorba lui Lautréamont. Acum, că am stabilit deja suprarealista întrevedere, închipuiţi-vă un limbaj pe teritoriul căruia cei doi ar putea să interacţioneze. M-am gândit şi eu la asta în prima parte a piesei pe care am văzut-o în penultima zi de FEST-FDR, Borges vs. Goya , un colaj între două texte ale argentinianului Rodrigo Garcia, dar toate soluţiile pe care le-am găsit în acest timp erau mai mult sau mai puţin paradoxale. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Teatru-film şi nişte clowni (FEST-FDR, ziua 7)

Pare-mi-se şi nu cred că doar mi se pare că videoproiecţiile încep să joace un rol tot mai important în producţiile de teatru de toate felurile. Că e vorba de elemente de decor, de chestiuni pe care nu le poţi obţine pe scenă la modul fizic sau că e vorba de ilustrări mai degrabă abstracte ale interiorităţii personajelor, tehnica proiecţiilor video tinde să fie folosită în din ce în ce mai multe spectacole. Cât de fondată sau de redundantă e chestiunea asta, cât de departe ne duce tehnologizarea de teatrul înţeles la modul tradiţional sunt subiecte pe care nu îmi propun neapărat să le ating aici, deşi, admit, nu sunt neapărat un adept al introducerii excesive şi cu orice preţ a noilor tehnologii în lumea scenei. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Street Shanagolden. The Polish Way (FEST-FDR, ziua 6)

Când am văzut, în Piaţa Victoriei din Timişoara, spectacolul polonezilor de Osmego Dnia, mă gândeam cât de minunat, de senzaţional şi, în acelaşi timp, de perfect ar fi să avem şi noi aşa ceva. Şi nu mă refer neapărat la istoria bogată şi deloc ferită de obstacole a companiei, ci mai degrabă la maniera lor de lucru şi la scopul final al reprezentaţiilor lor. Teatru în aer liber care reuşeşte să fie cât se poate de dinamic folosindu-se de trei scene, de spaţiul dintre ele şi de cele mai noi tehnici de creare a efectelor vizuale nu prea avem ocazia să vedem. Cu atât mai mult, nu vedem spectacole în aer liber care să se apropie la modul real de lumea teatrului, de mecanismele şi chiar de efectele sale specifice. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

O iarnă cu tine însuţi (FEST-FDR, ziua 6)

„Când ninge peste Bucureşti/Eşti… mort!/Mor trei sute de poveşti/Eşti… mort!/Şi fiecare sufleţel/Eşti… mort!/Se duce într-un ghiocel/Eşti… mort!”. Şi dacă ar fi numai ăsta refrenul cel care îţi sună obsesiv în minte după ce vezi Ca pe tine însuţi , piesa creată de Teatrul Foarte Mic din Bucureşti. Dar mai e toată atmosfera alienată şi alienantă, toată lumea aceea stranie a unei străzi care funcţionează după reguli exact opuse celor pe care le ştim noi, dar perfect valabile în ele însele, toată acea naturaleţe a bolii în propriu-i interior care îţi rămân stângaci şi pueril scrijelite pe conştiinţă, încât ai toate şansele ca, ieşind din sala de spectacol, să începi să te uiţi măcar puţin şi măcar pentru un timp la lucrurile cărora nu le-ai dat atenţie până atunci. Şi să păstrezi măcar un moment de reculegere. Nu pentru cei trei sute de homeleşi care mor în ficare iarnă pe străzile din Bucureşti, ci pentru tine. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Jack. Spintecătorul de spectacole? (FEST-FDR, ziua 5)

Că tot suntem la un Festival al Dramaturgiei Româneşti, aş vrea ca, în cazul piesei Jack lunetistul , pusă în scenă de Teatrul de Nord din Satu Mare, să vorbesc mai puţin despre spectacolul în sine şi mai mult despre textul care stă în spatele lui şi care îi aparţine lui Radu Macrinici. În 2010, opera dramatică a fost evaluată de UNITER ca fiind cea mai bună piesă de teatru românească a anului precedent, lucru care nu face altceva decât să mă bucure. Nu că m-ar fi furat definitiv textul sau că aş fi făcut o oarecare obsesie pentru el, dar e oricând binevenită o gură de aer proaspăt, cu un pic de poveste şi un strop de fantasy, între atâtea şi atâtea creaţii care insistă să vorbească necontenit despre jeg dintr-o dorinţă bolnavă de a nu-i mai lăsa nici măcar jegului misterul său. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Venit, văzut, uitat. Blifat. (FEST-FDR, ziua 5)

Snob, sec, prăfuit. Sunt trei dintre principalele atribute cu care te poţi alege atunci când critici, chiar şi dintr-un singur punct de vedere, un spectacol cu foarte mare priză la public, fie şi în condiţiile în care piesa în cauză nu străluceşte neapărat, dar are câteva „cârlige” care nu dau greş niciodată. Îmi asum riscul şi „blifez” în dreptul condamnării mele, în compania plăcută şi cam atât a spectacolului Teatrului Odeon din Bucureşti, Blifat . (citeşte continuarea în Art Act Magazine)