vând fum: decembrie 2010

11 decembrie 2010

Lecţia de poveste. Despre bucuriile simple - Lumea de dincolo sau statele şi imperiile din lună, după un text de Cyrano de Bergerac

E reconfortant să vezi, între atâtea spectacole care suferă, într-o mai mică sau mai mare măsură, de o grandomanie fondată sau nu, între atâtea spectacole care încearcă (forţat, aş spune, de multe ori) să se muleze pe paradigma teatrului postdramatic, o piesă simplă, o reîntoarcere în lumea poveştii, în lumea unei epici simple, fără rupturi, în lumea unui ludism pe care, de tot mai multe ori, în pierdem sau îl ducem în zona absurdului. E minunat să vezi cum un monolog de aproape două ore, bazat pe un text scris în peisajul baroc al Franţei secolului al XVII-lea, reuşeşte să „fure” o sală întreagă şi să o ducă în Lumea de dincolo. Vorbesc despre spectacolul francezului Benjamin Lazar, după un text al lui Cyrano de Bergerac, pe care clujenii au avut ocazia să-l vadă în zilele acestea la Teatrul Maghiar: Lumea de dincolo sau statele şi imperiile din lună. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

10 decembrie 2010

După 2500 de ani. Lysistrata, vie şi fecundă - Lysistrata, sau oraşul femeilor

Există, pe holurile tuturor teatrelor, o adevărată isterie snob-pudibondă, o veritabilă avalanşă de discursuri despre licenţiozitatea multora dintre piesele ce apar pe scene, despre nuditatea excesivă, despre limbajul deşănţat folosit în spectacole. Am văzut de multe ori oameni care, cu o infinită emfază, se atacă până şi la cea mai mică aluzie sexuală, până şi la vederea pe scenă a unei jumătăţi de sfert din pieptul vreunei actriţe sau la auzul vreunui cuvânt pe care nu-l găseşti prin dicţionarele Academiei. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

6 decembrie 2010

Măsură... fără măsură - Măsură pentru măsură, William Shakespeare

E greu, e extrem de greu să menţii echilibrul unui spectacol de teatru atunci când vrei totul, atunci când vrei să nu laşi nimic deoparte, atunci când îţi doreşti să-i oferi publicului tot ce ai şi încă ceva în plus. Şi e în aceeaşi măsură dificil să păstrezi echilibrul unei comedii păstrând râsul sănătos al publicului, dar, în acelaşi timp, evitând căderea în grobian, în zona unui umor care nu trebuie văzut pe scena niciunui teatru care se respectă.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)

5 decembrie 2010

„Partida” continuă - Sfârşit de partidă, Samuel Beckett

Pe data de 3 aprilie 1957, Royal Court Theatre din Londra găzduia premiera spectacolului Fin de partie. Da, Fin de partie şi nu Endgame, titlul pe care piesa avea să-l capete abia după traducerea în engleză, realizată, după obiceiul irlandezului, de însuşi Samuel Beckett. O premieră în franceză pe scena unui teatru din Londra. Am văzut şi eu, vineri, Final de partida, în interpretarea madrilenilor de la Teatro de La Abadía, pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Nu, nu vreau să duc discuţia în zona multiculturalismului şi nici în cea a teatrului care nu ţine cont de barierele tehnice impuse de spaţiu sau limbă. Ceea ce vreau să mărturisesc, în fapt, e sentimentul fad de neîncredere pe care eu, personal, îl aveam mergând înspre sala de teatru: nu credeam că un teatru spaniol va reuşi să-l surprindă atât de bine pe Beckett în esenţa sa, nu credeam că am să văd un Sfârşit de partidă satisfacător. Şi nu, nu am văzut un Sfârşit de partidă. Am văzut o partidă care continuă mereu, angoasant şi măcinător, o partidă care roade la nesfârşit din om, din sens, din posibilitatea unei epici compacte a lumii. Da, am văzut şi am simţit Partida lui Beckett. Şi o partidă câştigată. Dacă nu de noi sau de Beckett însuşi, dacă nu de Hamm sau de Clov, măcar de Krystian Lupa, regizorul spectacolului. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)