30 octombrie 2010
Premiul pentru cel mai bun videoclip la Anim'est
Out Of A Forest from Tobias Gundorff Boesen on Vimeo.
27 octombrie 2010
Big Bang Big Boom
ăsta e filmul care a câştigat marele premiu la Anim'est. Un experiment vizual absolut fantastic şi o coloană sonoră pe măsură.
BIG BANG BIG BOOM - the new wall-painted animation by BLU from blu on Vimeo.
26 octombrie 2010
Mici felii de Comedy (Cluj)
16 octombrie 2010
Brokeback Mountain, ediţie dulceagă: I Love You Phillip Morris
Că tot n-am fost în perioada asta la Serile Filmului Gay, care m-ar fi făcut, poate, să înţeleg cât sunt oamenii de diferiţi mult mai bine decât Comedy Cluj, m-am dat cu capul şi la cel din urmă festival de un spectacol al homosexualităţii de toată frumuseţea. Nu, nu sunt homofob, dar nici nu înţeleg de ce a fost necesar ca momentele de tandreţe dintre cei doi protagonişti ai peliculei I Love You Phillip Morris (interpretaţi de Jim Carrey şi Ewan McGregor) să se prelungească la nesfârşit, până acolo unde devin atât de ostentative, încât îţi vine să-ţi dai palme ca să-ţi omori agonia şi să rezişti tentaţiei de a fugi prin pereţi. Şi nu spun asta pentru că e vorba despre homosexuali. Aş fi spus asta şi dacă pe ecran s-ar fi iubit cu atâta siropoşenie şi cu atâtea mângâieri pline de lacrimi Brad Pitt şi Marion Cotillard sau Mahatma Ghandi şi Maica Tereza. Ştiu, nu filmul în sine e de criticat din această perspectivă, dar e de criticat dorinţa absolut explicită a regizorilor de a epata, mai ales că este vorba despre alegerea, în rolurile principale, a doi actori consideraţi, la modul general, ca fiind de prima categorie. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Despre comunism, fără rahat şi sânge: Liebe Mauer, Peter Timm
Liebe Mauer nu e un film foarte bun. Dar are în el un mecanism care te poate duce cu gândul la folosirea, de către Peter Timm, a unei clasice reţete a succesului. Un mecanism asumat la modul ludic, dar rămând, în fond, identic celui al multor altor filme care dezbat aceleaşi teme: are comunism (noul exotism al secolului nostru, analizat şi răs-analizat în aproape jumătate din filmele non-hollywoodiene pe care am ocazia să le văd în ultima vreme), are povestea unei iubiri interzise şi are siropoşenia iluziei unei victorii a umanităţii (şi a celor doi îndrăgostiţi, implicit) împotriva sistemului absurd şi asupritor. A, da! Şi are muzică indie, un gen muzical care, după câte am observat, smulge în ultima vreme lacrimi şi zâmbete melancolice până şi de pe feţele celor mai duri spectatori, indiferent că e vorba de teatru sau de cinema. Şi asta mai ales dacă e plasată, cu ştiinţa unui expert în marketing şi/sau psihologie a maselor, fie în momentele de zvârcolire printre pături şi perne a iubirilor neîmpărtăşite, fie în momentele oricum lacrimogene de „pupat toţi Piaţa Endependenţi”. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Opera, sindicaliştii şi boicotul - comedie neagră într-un număr nespecificat de acte
Iertaţi-mi nebunia, iertaţi-mi tupeul monstruos, dar eu vreau să trăiesc într-o lume în care Van Gogh încă îşi mai pictează singur tablourile. Nu vreau să trăiesc în lumea în care peisajele lui sunt pictate de nebunul din salonul vecin, dar semnate de cărbunarul din Borinage, zâmbind dement prin barba roşcată, cu un glonte în stomac sau în creier. Iertaţi-mă, dar nu vreau să trăiesc în lumea absurdă în care un tembel obscur pictează feţe lungi şi se prezintă drept Modí. Iertaţi-mă, încă o dată, dar eu nu vreau să trăiesc în lumea în care opera e făcută de o şleahtă de gulere, fie ele şi albe, care ignoră zâmbind cretin condiţia primă în înţelegerea a ceea ce, vrem sau nu vrem, trebuie încă să numim creaţie într-o instituţie de teatru sau operă: aceea de a fi simţit vreodată fiorul cumplit-dulce al unei piese bune, al unei piese care îţi ridică părul pe spinare, al unei piese care ridică o sală întreagă în picioare, al unei piese care reuşeşte să treacă dincolo de gadget-uri şi google şi dincolo de wikipedia şi dincolo de copiii bolnavi din Etiopia şi dincolo de cele două beri pe care le-ai fi putut bea din banii pe care i-ai dat pe biletul de intrare. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
8 octombrie 2010
Scaramouche, will you do the fandango? - Karamazovi, Petr Zelenka
Întotdeauna am crezut că una dintre cele mai mari provocări pentru un regizor sau un scenarist este să transpună competent în cinematografie textul unei mari cărţi din literatura universală. E greu pentru că trebuie să reînvii într-un film de două, poate trei ore ceea ce un cititor a simţit, a crezut, a înţeles pe parcursul a mult mai multor ore de lectură, e greu pentru că uneori cărţile pur şi simplu nu se pretează la a fi traduse în peliculă. Şi e greu pentru că, înainte de toate, unui om deja intrat pe terenul unei cărţi, unui om care i-a pătruns deja sistemul până acolo unde a ajuns să se identifice în felul lui absolut unic cu un personaj, o întâmplare sau un stil de a scrie, este dificil să-i mai dărâmi miturile legate de acea carte, să-i construieşti o lume acceptabilă şi accesibilă pe acelaşi teren epic, dar în cu totul alt cod, pe care el să fie gata să-l adopte. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Şi a văzut asina pe înger, Nick Cave
Nu vreau să sun ca un text siropos de pe coperta a patra a vreunei ediţii din Sandra Brown, dar sunt cărţi de care te îndrăgosteşti, care devin ale tale până acolo unde ajungi să urăşti să le împarţi cu oricine. Sunt cărţi pe care nu-ţi vine uşor să le recomanzi sau să le împrumuţi prietenilor nici măcar în momentele lacrimogene de după a opta bere. Tocmai pentru că sunt cărţi care au curs atât de mult prin tine şi prin care ai curs atât de mult încât ai impresia extrem de acută că tu le-ai scris sau, cel puţin, că tu trebuia să le scrii: varianta 1 – e momentul când începi cu adevărat să te îndrepţi spre un solipsism care ţi-ar putea hrăni într-o mai mare sau mai mică masură orgoliul de a nu fi scris tu cartea (a se citi de către fiecare Cartea) sau varianta 2 – începi să simţi pentru autor o fascinaţie amestecată cu teamă care va duce fie la subjugarea ta totală faţă de el, fie la o întoarcere de spate plină de bombăneli şi înjurături printre dinţi care va rămâne întotdeauna o rană deschisă in sufletul oricărui cititor care e nevoit să aleagă cea din urmă cale. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)