8 octombrie 2010

Şi a văzut asina pe înger, Nick Cave

Nu vreau să sun ca un text siropos de pe coperta a patra a vreunei ediţii din Sandra Brown, dar sunt cărţi de care te îndrăgosteşti, care devin ale tale până acolo unde ajungi să urăşti să le împarţi cu oricine. Sunt cărţi pe care nu-ţi vine uşor să le recomanzi sau să le împrumuţi prietenilor nici măcar în momentele lacrimogene de după a opta bere. Tocmai pentru că sunt cărţi care au curs atât de mult prin tine şi prin care ai curs atât de mult încât ai impresia extrem de acută că tu le-ai scris sau, cel puţin, că tu trebuia să le scrii: varianta 1 – e momentul când începi cu adevărat să te îndrepţi spre un solipsism care ţi-ar putea hrăni într-o mai mare sau mai mică masură orgoliul de a nu fi scris tu cartea (a se citi de către fiecare Cartea) sau varianta 2 – începi să simţi pentru autor o fascinaţie amestecată cu teamă care va duce fie la subjugarea ta totală faţă de el, fie la o întoarcere de spate plină de bombăneli şi înjurături printre dinţi care va rămâne întotdeauna o rană deschisă in sufletul oricărui cititor care e nevoit să aleagă cea din urmă cale. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)