vând fum

17 mai 2011

Stilistul şi londronienii

Am spus mereu că orice cititor care se respectă are prin dulapuri, sertare, lăzi sau pe după canapele câteva bizarerii literare pe care le iubeşte în taină şi pe care nu le-ar recomanda în gura mare. Cel puţin, nu oricui. Sunt, de obicei, cărţi găsite absolut la întâmplare, pe fundul raftului cel mai de jos al vreunei biblioteci, în lăzile cu cărţi gratuite din faţa anticariatelor sau pe rafturile de „Oferte promoţionale” ale librăriilor. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Franz şi „Pianul călător”

Se spune că muzica lui aducea publicul pe teritoriul extazului mistic. Dacă e prea mult spus, atunci cu siguranţă nu e exagerat să spunem că reuşea să-l aducă pe cel al isteriei. Admiratorii roiau în jurul lui, în speranţa că vor obţine o mănuşă sau o batistă, îi purtau chipul pe fibule şi medalioane. Femeile încercau din răsputeri să obţină o suviţă din părul său, se spune că una dintre ele a găsit capătul unui trabuc aruncat de el în stradă şi l-a aşezat într-o cutie pe care a încrustat cu diamante iniţialele artistului. Nu, nu e Elvis şi nici vreun alt artist al ultimei jumătăţi de secol cunoscut pentru isteria pe care o provoca în rândul fanilor. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Albert şi show-ul

Într-unul din Caietele lui Camus se găseşte o schiţă a unui alt eventual epilog al piesei Caligula : „Nu, Caligula nu este mort. El este aici, el este acolo. El este fiecare dintre voi. Dacă v-ar fi dată puterea, dacă aţi avea suflet, dacă aţi iubi viaţa, aţi vedea dezlănţuit acest montru sau înger pe care îl purtaţi în voi înşivă. Timpul credinţei noastre că lucrurile pot fi frumoase şi pot înceta să fie absurde este pe moarte. Adio, mă întorc la istorie, acolo unde stau înlănţuiţi cei care se tem să iubească prea mult”. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

Cum mai stăm cu Eugène?

În 1960, la câteva luni după ce Eugène Ionesco publica Rinocerii sub formă de text dramatic (iniţial, creaţia ionesciană fusese publicată ca nuvelă, în 1957, avându-l ca singur personaj pe Béranger), piesa era pusă în scenă de celebrul Jean-Louis Barrault la Théâtre de l'Odéon din Paris. După numai două luni, Orson Welles realiza şi el, în stilu-i caracteristic, un spectacol după piesa lui Ionesco la Royal Court din Londra, avându-l pe Laurence Olivier în rolul principal. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

What’s His Line? O Teoremă

Nu, nu ne aflăm în studiourile CBS şi nici în SUA anilor ’50. Nu suntem participanţi la celebra emisiune a acelor ani, What’s My Line?, dar îndrăznesc, totuşi, să propun un joc de acelaşi gen. Eu vă zic câteva lucruri despre cel pe care îl voi lua astăzi în discuţie, iar voi încercaţi să ghiciţi despre cine vorbesc. În 1941, la 19 ani, îşi publica prima carte de poezie, în limba friulană, Versi a Casarsa , un volum foarte apreciat de critica italiană a acelor vremuri. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

1 martie 2011

Roma, che bellezza! - Dundo Maroje

Mergând la piesele puse în scenă de Teatrul Maghiar din Cluj, îmi surprind din ce în ce mai des faţa acoperită de un zâmbet. Cu totul. Nu e plăcerea pe care ţi-o dă o oarecare voluptate a analizei critice, a contemplării profunzimilor textuale, teatrale sau metateatrale. E pura plăcere de a fi simplu privitor al unor spectacole din ce în ce mai bune, din ce în ce mai închegate, a unor spectacole care se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce eu, ca spectator şi atât, aş numi Teatru. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

8 ianuarie 2011

Omenesc, prea omenesc

„Din perspectiva eroului tragic nietzschean, în pictură, acel erou tragic aş fi eu.” Sunt cuvintele lui Dionisis Christofilogiannis, cel a cărui expoziţie de pictură, Apollonian Dionysian Dichotomy, se poate vedea zilele acestea la Muzeul de Artă din Cluj. Mereu în căutarea propriei identităţi, artistul grec este unul dintre acei rari oameni care încă mai simt, care încă mai întreabă, care încă se mai simt şi se mai întreabă. Şi nu spun asta din dorinţa de a fi patetic şi nici din fatalismul omului care simte cu acuitate faptul că nu s-a născut în epoca potrivită. O spun pentru că e destul de greu să vezi, în arta de orice fel de azi, nu numai în pictură, lucrări care să se aplece cu un chip omenesc asupra unor teme şi întrebări fundamentale în evoluţia umanităţii încă de la începuturile ei. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

11 decembrie 2010

Lecţia de poveste. Despre bucuriile simple - Lumea de dincolo sau statele şi imperiile din lună, după un text de Cyrano de Bergerac

E reconfortant să vezi, între atâtea spectacole care suferă, într-o mai mică sau mai mare măsură, de o grandomanie fondată sau nu, între atâtea spectacole care încearcă (forţat, aş spune, de multe ori) să se muleze pe paradigma teatrului postdramatic, o piesă simplă, o reîntoarcere în lumea poveştii, în lumea unei epici simple, fără rupturi, în lumea unui ludism pe care, de tot mai multe ori, în pierdem sau îl ducem în zona absurdului. E minunat să vezi cum un monolog de aproape două ore, bazat pe un text scris în peisajul baroc al Franţei secolului al XVII-lea, reuşeşte să „fure” o sală întreagă şi să o ducă în Lumea de dincolo. Vorbesc despre spectacolul francezului Benjamin Lazar, după un text al lui Cyrano de Bergerac, pe care clujenii au avut ocazia să-l vadă în zilele acestea la Teatrul Maghiar: Lumea de dincolo sau statele şi imperiile din lună. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

10 decembrie 2010

După 2500 de ani. Lysistrata, vie şi fecundă - Lysistrata, sau oraşul femeilor

Există, pe holurile tuturor teatrelor, o adevărată isterie snob-pudibondă, o veritabilă avalanşă de discursuri despre licenţiozitatea multora dintre piesele ce apar pe scene, despre nuditatea excesivă, despre limbajul deşănţat folosit în spectacole. Am văzut de multe ori oameni care, cu o infinită emfază, se atacă până şi la cea mai mică aluzie sexuală, până şi la vederea pe scenă a unei jumătăţi de sfert din pieptul vreunei actriţe sau la auzul vreunui cuvânt pe care nu-l găseşti prin dicţionarele Academiei. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)

6 decembrie 2010

Măsură... fără măsură - Măsură pentru măsură, William Shakespeare

E greu, e extrem de greu să menţii echilibrul unui spectacol de teatru atunci când vrei totul, atunci când vrei să nu laşi nimic deoparte, atunci când îţi doreşti să-i oferi publicului tot ce ai şi încă ceva în plus. Şi e în aceeaşi măsură dificil să păstrezi echilibrul unei comedii păstrând râsul sănătos al publicului, dar, în acelaşi timp, evitând căderea în grobian, în zona unui umor care nu trebuie văzut pe scena niciunui teatru care se respectă.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)

5 decembrie 2010

„Partida” continuă - Sfârşit de partidă, Samuel Beckett

Pe data de 3 aprilie 1957, Royal Court Theatre din Londra găzduia premiera spectacolului Fin de partie. Da, Fin de partie şi nu Endgame, titlul pe care piesa avea să-l capete abia după traducerea în engleză, realizată, după obiceiul irlandezului, de însuşi Samuel Beckett. O premieră în franceză pe scena unui teatru din Londra. Am văzut şi eu, vineri, Final de partida, în interpretarea madrilenilor de la Teatro de La Abadía, pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Nu, nu vreau să duc discuţia în zona multiculturalismului şi nici în cea a teatrului care nu ţine cont de barierele tehnice impuse de spaţiu sau limbă. Ceea ce vreau să mărturisesc, în fapt, e sentimentul fad de neîncredere pe care eu, personal, îl aveam mergând înspre sala de teatru: nu credeam că un teatru spaniol va reuşi să-l surprindă atât de bine pe Beckett în esenţa sa, nu credeam că am să văd un Sfârşit de partidă satisfacător. Şi nu, nu am văzut un Sfârşit de partidă. Am văzut o partidă care continuă mereu, angoasant şi măcinător, o partidă care roade la nesfârşit din om, din sens, din posibilitatea unei epici compacte a lumii. Da, am văzut şi am simţit Partida lui Beckett. Şi o partidă câştigată. Dacă nu de noi sau de Beckett însuşi, dacă nu de Hamm sau de Clov, măcar de Krystian Lupa, regizorul spectacolului. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)