Cei care mi-au mai citit articolele ştiu că nici eu, ca atâţia alţii, nu sunt foarte încântat de exploatarea cu orice preţ a comunismului în artă, fie că este vorba de teatru sau film, fie că este vorba de literatură sau pictură. Să nu fiu înţeles greşit: chiar cred că a vorbi despre perioada comunistă un lucru normal şi, mai mult decât atât, chiar un lucru benefic, într-un anumit sens, o datorie a noastră. Ceea ce nu îmi ridică părul pe mine şi nici nu-mi oferă un catharsis de vreun fel sau altul e a vorbi despre comunism din pură lipsă de idei, a vorbi despre comunism special pentru a vorbi despre comunism şi nimic dincolo de asta. Sunt atâtea texte, atâtea spectacole, atâtea filme care cred că pot obţine succesul astfel şi folosesc un soi de reţetă primitivă a succesului (de genul „dacă asta se cere, asta dăm”), încât ai impresia că vreun Shiva specializat pe artă a distrus toate ideile şi temele, sau le-a transformat pe toate în aşa fel încât să fie doar stâlpi de susţinere pentru poveştile despre stahanovism şi limbă de lemn, despre colhoz şi gulag, despre poliţie politică şi pâine pe cartelă, despre mecanicizare şi absurd. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
