Singurele mele momente în care am cochetat cu actoria au fost două şi mi-au încadrat la modul cel mai „glorios” perioada petrecută în liceu: primul a fost la începutul clasei a noua, când am avut un rol marginal într-o parodie a unei parodii pe care sper că a uitat-o şi Sfântul Duh, altfel subsemnatul fiind, pe viitor, nevoit să se ascundă în pădurile virgine ale Amazonului spre a nu fi găsit de ochii stigmatizanţi ai oamenilor decenţi intelectual şi al doilea a fost la sfârşitul clasei a douăsprezecea când, jucând cvadruplul rol de autor, regizor, scenograf şi actor principal al obligatoriei scenete de sfârşit de liceu, într-un cadru care implica mulţi saci de gunoi şi un creier de plastic, aşezat în genunchi, am sărutat o inimă de porc în faţa întregului corp profesoral. Acum, că v-am convins că nu prea am nimic de-a face cu actoria, îmi va fi mai uşor iertată o eventuală greşeală când, în cele ce urmează, îmi voi da cu părerea tocmai asupra acestei arte. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
