30 octombrie 2010
Premiul pentru cel mai bun videoclip la Anim'est
Out Of A Forest from Tobias Gundorff Boesen on Vimeo.
27 octombrie 2010
Big Bang Big Boom
ăsta e filmul care a câştigat marele premiu la Anim'est. Un experiment vizual absolut fantastic şi o coloană sonoră pe măsură.
BIG BANG BIG BOOM - the new wall-painted animation by BLU from blu on Vimeo.
26 octombrie 2010
Mici felii de Comedy (Cluj)
16 octombrie 2010
Brokeback Mountain, ediţie dulceagă: I Love You Phillip Morris
Că tot n-am fost în perioada asta la Serile Filmului Gay, care m-ar fi făcut, poate, să înţeleg cât sunt oamenii de diferiţi mult mai bine decât Comedy Cluj, m-am dat cu capul şi la cel din urmă festival de un spectacol al homosexualităţii de toată frumuseţea. Nu, nu sunt homofob, dar nici nu înţeleg de ce a fost necesar ca momentele de tandreţe dintre cei doi protagonişti ai peliculei I Love You Phillip Morris (interpretaţi de Jim Carrey şi Ewan McGregor) să se prelungească la nesfârşit, până acolo unde devin atât de ostentative, încât îţi vine să-ţi dai palme ca să-ţi omori agonia şi să rezişti tentaţiei de a fugi prin pereţi. Şi nu spun asta pentru că e vorba despre homosexuali. Aş fi spus asta şi dacă pe ecran s-ar fi iubit cu atâta siropoşenie şi cu atâtea mângâieri pline de lacrimi Brad Pitt şi Marion Cotillard sau Mahatma Ghandi şi Maica Tereza. Ştiu, nu filmul în sine e de criticat din această perspectivă, dar e de criticat dorinţa absolut explicită a regizorilor de a epata, mai ales că este vorba despre alegerea, în rolurile principale, a doi actori consideraţi, la modul general, ca fiind de prima categorie. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Despre comunism, fără rahat şi sânge: Liebe Mauer, Peter Timm
Liebe Mauer nu e un film foarte bun. Dar are în el un mecanism care te poate duce cu gândul la folosirea, de către Peter Timm, a unei clasice reţete a succesului. Un mecanism asumat la modul ludic, dar rămând, în fond, identic celui al multor altor filme care dezbat aceleaşi teme: are comunism (noul exotism al secolului nostru, analizat şi răs-analizat în aproape jumătate din filmele non-hollywoodiene pe care am ocazia să le văd în ultima vreme), are povestea unei iubiri interzise şi are siropoşenia iluziei unei victorii a umanităţii (şi a celor doi îndrăgostiţi, implicit) împotriva sistemului absurd şi asupritor. A, da! Şi are muzică indie, un gen muzical care, după câte am observat, smulge în ultima vreme lacrimi şi zâmbete melancolice până şi de pe feţele celor mai duri spectatori, indiferent că e vorba de teatru sau de cinema. Şi asta mai ales dacă e plasată, cu ştiinţa unui expert în marketing şi/sau psihologie a maselor, fie în momentele de zvârcolire printre pături şi perne a iubirilor neîmpărtăşite, fie în momentele oricum lacrimogene de „pupat toţi Piaţa Endependenţi”. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Opera, sindicaliştii şi boicotul - comedie neagră într-un număr nespecificat de acte
Iertaţi-mi nebunia, iertaţi-mi tupeul monstruos, dar eu vreau să trăiesc într-o lume în care Van Gogh încă îşi mai pictează singur tablourile. Nu vreau să trăiesc în lumea în care peisajele lui sunt pictate de nebunul din salonul vecin, dar semnate de cărbunarul din Borinage, zâmbind dement prin barba roşcată, cu un glonte în stomac sau în creier. Iertaţi-mă, dar nu vreau să trăiesc în lumea absurdă în care un tembel obscur pictează feţe lungi şi se prezintă drept Modí. Iertaţi-mă, încă o dată, dar eu nu vreau să trăiesc în lumea în care opera e făcută de o şleahtă de gulere, fie ele şi albe, care ignoră zâmbind cretin condiţia primă în înţelegerea a ceea ce, vrem sau nu vrem, trebuie încă să numim creaţie într-o instituţie de teatru sau operă: aceea de a fi simţit vreodată fiorul cumplit-dulce al unei piese bune, al unei piese care îţi ridică părul pe spinare, al unei piese care ridică o sală întreagă în picioare, al unei piese care reuşeşte să treacă dincolo de gadget-uri şi google şi dincolo de wikipedia şi dincolo de copiii bolnavi din Etiopia şi dincolo de cele două beri pe care le-ai fi putut bea din banii pe care i-ai dat pe biletul de intrare. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
8 octombrie 2010
Scaramouche, will you do the fandango? - Karamazovi, Petr Zelenka
Întotdeauna am crezut că una dintre cele mai mari provocări pentru un regizor sau un scenarist este să transpună competent în cinematografie textul unei mari cărţi din literatura universală. E greu pentru că trebuie să reînvii într-un film de două, poate trei ore ceea ce un cititor a simţit, a crezut, a înţeles pe parcursul a mult mai multor ore de lectură, e greu pentru că uneori cărţile pur şi simplu nu se pretează la a fi traduse în peliculă. Şi e greu pentru că, înainte de toate, unui om deja intrat pe terenul unei cărţi, unui om care i-a pătruns deja sistemul până acolo unde a ajuns să se identifice în felul lui absolut unic cu un personaj, o întâmplare sau un stil de a scrie, este dificil să-i mai dărâmi miturile legate de acea carte, să-i construieşti o lume acceptabilă şi accesibilă pe acelaşi teren epic, dar în cu totul alt cod, pe care el să fie gata să-l adopte. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Şi a văzut asina pe înger, Nick Cave
Nu vreau să sun ca un text siropos de pe coperta a patra a vreunei ediţii din Sandra Brown, dar sunt cărţi de care te îndrăgosteşti, care devin ale tale până acolo unde ajungi să urăşti să le împarţi cu oricine. Sunt cărţi pe care nu-ţi vine uşor să le recomanzi sau să le împrumuţi prietenilor nici măcar în momentele lacrimogene de după a opta bere. Tocmai pentru că sunt cărţi care au curs atât de mult prin tine şi prin care ai curs atât de mult încât ai impresia extrem de acută că tu le-ai scris sau, cel puţin, că tu trebuia să le scrii: varianta 1 – e momentul când începi cu adevărat să te îndrepţi spre un solipsism care ţi-ar putea hrăni într-o mai mare sau mai mică masură orgoliul de a nu fi scris tu cartea (a se citi de către fiecare Cartea) sau varianta 2 – începi să simţi pentru autor o fascinaţie amestecată cu teamă care va duce fie la subjugarea ta totală faţă de el, fie la o întoarcere de spate plină de bombăneli şi înjurături printre dinţi care va rămâne întotdeauna o rană deschisă in sufletul oricărui cititor care e nevoit să aleagă cea din urmă cale. (citeşte continuarea în Art Act Magazine)
2 august 2010
Din pateticul jurnal fără miză al bietului Teofan, bătrânul fără umbră (3)
luni, aproape
*Îmi spune că Du
mnezeu este dans. Dar Dumnezeu este putred, este însăşi moartea dacă îl trăieşti mai mult de o clipă. A dansa doar pentru un moment, a nu dansa niciodată până la capătul melodiei – iată singura dulce păcăleală pe care Dumnezeu o întinde în faţa noastră – o păcăleală perfect umană, o păcăleală care ne face să intrăm mereu în acelaşi joc dement: plătim cu o infinită cădere pentru o clipă de beţie în care nu facem altceva decât să ne vedem şi mai clar nimicnicia; plătim cu o infinită beţie hiperlucidă în întuneric pentru iluzia preaplinului unei clipe de beţie animalică în lumină.
mnezeu este dans. Dar Dumnezeu este putred, este însăşi moartea dacă îl trăieşti mai mult de o clipă. A dansa doar pentru un moment, a nu dansa niciodată până la capătul melodiei – iată singura dulce păcăleală pe care Dumnezeu o întinde în faţa noastră – o păcăleală perfect umană, o păcăleală care ne face să intrăm mereu în acelaşi joc dement: plătim cu o infinită cădere pentru o clipă de beţie în care nu facem altceva decât să ne vedem şi mai clar nimicnicia; plătim cu o infinită beţie hiperlucidă în întuneric pentru iluzia preaplinului unei clipe de beţie animalică în lumină.
29 iulie 2010
Din pateticul jurnal fără miză al bietului Teofan, bătrânul fără umbră (2)
joi, lângă mine
Orice poet e
o groapă plină cu sfârcuri. Mi-a zis-o Cioran azi dimineaţă, în vis. În visul meu sau al lui? Ce imbecilă întrebare! Arată-mi-l pe ăla care ştie dacă nu cumva eu sunt o prelungire a vieţii lui Emil cel bătrân şi cu părul dat peste cap sau dacă nu cumva Emil cel bătrân şi cu părul dat peste cap nu îşi lipeşte ochiul gigantesc de o gaura împuţită prin care priveşte în lumea mea. Nici măcar dacă aş fi curios n-aş şti dacă zâmbeşte. Am spus deja că nu i-aş putea vedea decât ochiul albastru, în mod sigur belit a moarte. Asta, desigur, dacă aş crede în sens, în înlănţuiri logice, în cauze prime, în schimbări sau în ferestre umplute de ochi giganteşti.Orice poet e o groapă plină cu sfârcuri. Sfârcuri prăfuite şi stafidite. De ce? Spune-mi, Teofane, ce vezi acum. Ce vezi, incluzând pagina asta sau excluzând-o? Fă o interpretare exhaustivă a imaginii pe care o ai în faţa ochilor în momentul ăsta. Fă-o. Poţi vreodată să spui tot? Poţi să-l descrii pe tipul ăla ce se scobea în nas în autobuzul de azi-dimineaţă sau uşa ruginită a scării blocului văzută de peste drum, aseară, când ploua de rupea pământul? Poţi să reconstitui la modul total, absolut, irefutabil chestiile astea? Toate încercarile sunt sfârcuri prăfuite şi stafidite. Toată lumea se închină la ele şi le linge în extaz. Frică şi cutremur, frică şi cutremur! Scârbă şi vomă, adevăr grăieşte gura mea, pe marginile unor gropi cu sfârcuri amputate.
jean-paul sartre giovanni papini ion barbu andrzej zaniewski bohumil hrabal albert camus georges bataille jean-jacques rousseau franz kafka leonard cohen charles bukovski arthur rimbaud thomas morus george orwell andré gide mario vargas llosa constantin noica petronius francis bacon samuel beckett james joyce charles baudelaire lev tolstoi aldous huxley eugen barbu salman rushdie orhan pamuk max blecher eugen ionescu edgar allan poe benedict spinoza gustave flaubert karl raimund popper mihail bulgakov boris vian john fowles urmuz milan kundera roland barthes patrick süskind søren kierkegaard emil cioran nikolai vasilievici gogol henri bergson voltaire marcel proust pierre corneille blaise pascal paul verlaine jacques derrida luigi pirandello feodor mihailovici dostoievski bertrand russell george bacovia erich maria remarque louis-ferdinand céline mircea cărtărescu anton pavlovici cehov teofan plaut giovanni pico della mirandola johann wolfgang goethe ludwig wittgenstein montesquieu émile zola kurt vonnegut vladimir nabokov ayn rand julien green lucian blaga nikos kazantzakis jack kerouac truman capote mircea eliade benvenuto cellini pierre corneille henrik ibsen knut hamsun federico garcía lorca robert musil rainer maria rilke william shakespeare oscar wilde t. s. eliot platon
Acum aştept crunta-mi pedeapsă. Tocmai m-am aşezat între cioclii sfârcari. Aştept. Aştept. Şi totuşi, vocea lui vine înainte ca el să caşte gura. Te iubesc. Şi mi-e imposibil să nu te iubesc. Ăsta e singurul motiv pentu care nu-mi vine încă să cred că te urăsc, scaramouch.
22 iulie 2010
Din pateticul jurnal fără miză al bietului Teofan, bătrânul fără umbră (1)
joi, lângă apă
* Care est
e blestemul suprem? A nu fi niciodată lucid sau a-ţi câştiga definitiv luciditatea?* A fi hiperlucid – până acolo unde nu te mai poţi identifica cu nimic. A nu te mai putea recunoaşte în celălalt sau în tine însuţi. A crea doar pentru a te opune mai apoi creaţiei tale. Dumnezeu se opreşte în ziua a şaptea pentru a se odihni. Va mai dobândi oare hiperluciditatea care a dat naştere creaţiei? Adevăratul eu – cel hiperlucid sau cel care „se odihneşte”? Dumnezeu creează doar pentru a se recunoaşte pe sine în opoziţie cu creaţia sa? Hârtia ascunsă în haina lui Pascal. E nevoie de o lipsă exclusivă, totală şi continuă de luciditate, în opoziţie cu exclusivitatea unei hiperlucidităţi continue şi chinuitoare? Există alternanţă între cele două, există trecerea de la una la cealaltă? Există întoarcere din cădere? Da, dar ea nu va mai însemna niciodată o urcare. Hiperluciditatea morbidă din starea de „lowest of the low”, de unde orice urcare nu poate fi decât o iluzie. A crede ca te poţi reconstrui din propriile ruine este o iluzie – una dintre cele mai frumoase iluzii şi, totuşi, o iluzie. Care este miza fericită din a vedea clar peştii putrezi şi pâinile mucegăite din noroiul pestilenţial în care te scalzi? A putea să vrei cu adevărat să te bălăceşti întocmai ca o fiară şi niciodată ca un zeu în mlaştina în care ai căzut – iată un lucru a cărui posibilitate este din nou o iluzie. Poate cea mai frumoasă dintre iluzii.
* Cum poate fi atât de dureroasă căderea din beţia de orice fel, când eşti atât de conştient că ea nu e decât o iluzie? Una din două: 1. raţiunea e cea mai împuţită mutaţie pe care a suferit-o omul; 2. extazul – acest ultim fort al scamatorilor care se antrenează mereu singuri în aşteptarea furibundă a unei reprezentaţii pe care nu o vor da niciodată.
* Apa întunecată, adâncă – moarte. Tentaţia continuă de a sări în apă. Dar care apă e mai adâncă decât noroiul vieţii?
* De prostie şi de hiperluciditate nu te vindeci decât prin moarte. Dar care e diferenţa dintre ele?
* Elucubraţiile unui bătrân tânăr. Prefer infinit stridulaţiile unui tânăr bătrân.
21 iulie 2010
Pilat în faţa lui Pilat
„Pilat: -Ce este adevărul?[…] Iisus: -Adevărul e, în primul rînd, că te doare capul, şi te doare atît de tare, încît te gîndeşti cu laşitate să-ţi curmi zilele. Nu numai că nu eşti în stare să vorbeşti cu mine, dar îţi e greu chiar să mă şi priveşti. Iar acum, fără să vreau, sînt călăul tău, ceea ce mă mîhneşte. Nu te poţi gîndi la nimic şi doreşti doar să vină cîinele tău, singura vietate, pesemne, de care eşti legat. Dar chinurile tale se vor sfîrşi de îndată, are să-ţi treacă durerea de cap”(Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta). E imposibil, deşi vorbim despre lucrări fundamental diferite, să citeşti Pilat din Pont a lui Roger Caillois şi să nu te gândeşti la cartea lui Bulgakov. Şi e, mai presus de toate, imposibil ca, după ce ai citit Maestrul şi Margareta să nu-ţi ai, permisă-mi fie exprimarea, propriul tău Pilat.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Oare chiar mai bate cineva?
Când, în 8 1/2, filmul lui Fellini din ’63, tatăl şi fiul se plimbă pe o plajă, printre ruine, sub un cer absolut senin, tatăl are o replică extrem de sugestivă pentru ceea ce mai poate însemna ideea de dumnezeu pentru omul modern: „Îmi cer scuze că tavanul arată aşa”. Cerul este „tavan”, întrucât el nu mai poate fi străpuns, în aceeaşi măsură în care străpungerea lui este un nonsens, el nefiind altceva decât un infinit număr de burţi ale chitului, de paravane iluzorii în faţa unui dumnezeu iluzoriu. Căci omul despre care vorbim, omul rupturii şi al fragmentarului, nu-şi mai poate găsi niciodată dumnezeii privind în sus.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
The Shukar Collective Project
Un film poate fi prost din mai multe motive: nu abordează într-un mod convingător subiectul, sau, mai rău, are un subiect forţat sau chiar inexistent, este jucat prost, este regizat prost. De cele mai multe ori, filmele experimentale, filmele care îşi propus să revoluţioneze, să ducă cinematografia cu un pas mai departe sunt considerate, la început, proaste. Există numeroase cazuri, în istoria cinematografiei, în care, filme considerate, la momentul apariţiei lor, nişte nereuşite, au sfârşit prin a deveni filme-cult, filme care au influenţat generaţii de cineaşti şi cinefili. Care este, însă, miza unui experiment cinematografic, în condiţiile în care, se vede bine, singura regulă a filmului de astăzi este aceea că, practic, nu există nicio regulă?(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Lumea lui Ion B., văzută de mine
Lumea văzută de Ion B., filmul lui Alexandru Nanau este, categoric, cel mai bun documentar românesc pe care eu am avut ocazia să-l văd. Este, înainte de toate, ceea ce se poate numi un film „curat”. Curat ca idee, curat ca imagine, curat ca scenariu. Şi spun „curat” pentru că, văzându-l, am avut tot timpul impresia că stau în faţa unui film realizat în stricta literă a definiţiei prime a documentarului: aceea de oglindă care nu deformează, ci arată, într-un mod cât se poate de realist, un fragment epic al lumii. Povestea este lăsată să se desfăşoare după legile ei interne, iar tu, ca spectator, ai impresia lipsei, sau, cel puţin, a unei cantităţi minime de intervenţie din exterior. Filmul devine extrem de real, un film care te duce, prin simplitatea (sau, cel puţin, impresia ei) cu care este realizat, în acel „acolo” al lumii îndepărtate, dar care devine extrem de personală, a subiectului.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)