Când, în
8 1/2, filmul lui Fellini din ’63, tatăl şi fiul se plimbă pe o plajă, printre ruine, sub un cer absolut senin, tatăl are o replică extrem de sugestivă pentru ceea ce mai poate însemna ideea de dumnezeu pentru omul modern: „Îmi cer scuze că tavanul arată aşa”. Cerul este „tavan”, întrucât el nu mai poate fi străpuns, în aceeaşi măsură în care străpungerea lui este un nonsens, el nefiind altceva decât un infinit număr de burţi ale chitului, de paravane iluzorii în faţa unui dumnezeu iluzoriu. Căci omul despre care vorbim, omul rupturii şi al fragmentarului, nu-şi mai poate găsi niciodată dumnezeii privind în sus.
(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
Când, în 8 1/2, filmul lui Fellini din ’63, tatăl şi fiul se plimbă pe o plajă, printre ruine, sub un cer absolut senin, tatăl are o replică extrem de sugestivă pentru ceea ce mai poate însemna ideea de dumnezeu pentru omul modern: „Îmi cer scuze că tavanul arată aşa”. Cerul este „tavan”, întrucât el nu mai poate fi străpuns, în aceeaşi măsură în care străpungerea lui este un nonsens, el nefiind altceva decât un infinit număr de burţi ale chitului, de paravane iluzorii în faţa unui dumnezeu iluzoriu. Căci omul despre care vorbim, omul rupturii şi al fragmentarului, nu-şi mai poate găsi niciodată dumnezeii privind în sus.(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
