„Digresiunea reprezintă modul meu firesc de a povesti, ca în romanul picaresc spaniol. Şi totuşi, cu vârsta, cu slăbirea memoriei imediate trebuie să am mare grijă. Încep să povestesc o întâmplare, o las imediat ca să fac o paranteză care mi se pare extrem de interesantă, după care uit de unde am plecat şi sunt pierdut. Îmi tot întreb prietenii: «De ce vă spun toate astea?»”. Când vrei să vorbeşti despre o carte, e oarecum ingrat să începi printr-un citat din chiar acel volum. Poate fi o dovadă a lipsei unui spirit de sinteză, în sensul în care tu, cu tot avantajul perspectivei pe care ţi-o dă statutul oarecum distant al cititorului, nu eşti capabil să defineşti foarte bine cartea pe care o ai în faţă. Ne scapă aici, însă, un lucru. Cărţile, cu precădere cele scrise în tocmai scopul autodefinirii autorului (în mod explicit) au darul de a se defini prin ele însele mai bine decât ar putea vreodată altcineva să o facă.
(citeşte continuarea în Art Act Magazine)
„Digresiunea reprezintă modul meu firesc de a povesti, ca în romanul picaresc spaniol. Şi totuşi, cu vârsta, cu slăbirea memoriei imediate trebuie să am mare grijă. Încep să povestesc o întâmplare, o las imediat ca să fac o paranteză care mi se pare extrem de interesantă, după care uit de unde am plecat şi sunt pierdut. Îmi tot întreb prietenii: «De ce vă spun toate astea?»”. Când vrei să vorbeşti despre o carte, e oarecum ingrat să începi printr-un citat din chiar acel volum. Poate fi o dovadă a lipsei unui spirit de sinteză, în sensul în care tu, cu tot avantajul perspectivei pe care ţi-o dă statutul oarecum distant al cititorului, nu eşti capabil să defineşti foarte bine cartea pe care o ai în faţă. Ne scapă aici, însă, un lucru. Cărţile, cu precădere cele scrise în tocmai scopul autodefinirii autorului (în mod explicit) au darul de a se defini prin ele însele mai bine decât ar putea vreodată altcineva să o facă. 